Arhimandritul Neonil Buzilă, alături de oameni în lupta cu holera

Publicat
2 Iul 2016

În anul 1847, o holeră cumplită a bântuit Ţara Moldovei, secerând pe cei lipsiţi de ajutor. Atunci, mulţi se izbăveau de moarte fugind prin mănăstiri. La Mănăstirea Neamţ, stareţul Neonil a adăpostit în anul acela numeroase familii de orăşeni din Iaşi, dându-le mâncare şi chilii. Spun toţi că niciunul din călugări şi mireni n-a murit de holeră. Cum se îmbolnăvea cineva, stareţul îl trimitea să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi se vindeca.

Arhimandritul Neonil Buzilă de la Mănăstirea Neamţ (17891853)

Arhimandritul Neonil Buzilă a fost cel mai renumit stareţ al Mănăstirii Neamţ din secolul al XIX-lea. Personalitatea sa se impune în istoria monahismului nostru atât prin înalta sa trăire duhovnicească şi prin înţelepciunea cu care a crescut atâtea suflete în dragostea de Hristos, cât şi prin devotamentul cu care s-a pus pe sine şi întreaga mănăstire în slujba Bisericii, a neamului şi a aproapelui.

Stareţul Neonil s-a născut în satul Valea Seacă (Suceava), în anul 1789. Părinţii săi, deşi săraci, i-au dat o creştere aleasă. În anul 1802, când avea numai 12 ani, a intrat în viaţa monahală, fiind încredinţat unchiului său, Arhimandritul Ilarie, din Mănăstirea Neamţ. În anul 1808 a fost călugărit, iar mai târziu, hirotonit diacon şi preot.

Între anii 1827–1832, a fost preot slujitor şi duhovnic la Catedrala mitropolitană din capitala Moldovei, fiind preţuit şi căutat de toţi locuitorii oraşului, „căci era dulce la cuvânt şi la toţi primit şi iubit”. Între anii 1832–1834, ca stareţ al Mănăstirii Bărboi din Iaşi, s-a îngrijit de reînnoirea acestui sfânt lăcaş, fiind cinstit cu treapta de arhimandrit.

După moartea stareţului Dometian (1834), Arhimandritul Neonil este ales stareţ al Mănăstirii Neamţ, pe care o conduce cu înţelepciune timp de doi ani (1834 și 1835). În urma unor intrigi din afară, este schimbat din stăreţie, apoi reales între anii 1838–1839. După doi ani este înlocuit pentru a doua oară şi surghiunit la Mănăstirile Slatina şi Vorona, datorită caracterului său devotat şi statornic. În anul 1843 arhimandritul Neonil este ales pentru a treia oară stareţ al Mănăstirilor Neamţ şi Secu, pe care le păstoreşte cu o neegalată pricepere timp de încă zece ani. În această scurtă perioadă, deşi suferind, reuşeşte să aducă în marea lavră un viu suflu de înnoire duhovnicească şi culturală.

Stareţ şi duhovnic ales, călugăr învăţat şi scriitor iscusit, iconom devotat al casei lui Dumnezeu şi părinte al săracilor, slujitor adevărat al Bisericii şi fiu credincios al neamului, iată pe scurt marile virtuţi ale stareţului Neonil, specifice, de altfel, Ortodoxiei româneşti.

După şapte ani de suferinţă, marele stareţ Neonil Buzilă, împăcat cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, se mută în odihna lui Hristos, plâns de tot soborul, la 16 octombrie 1853, şi este înmormântat în pridvorul bisericii ctitorite de Ştefan cel Mare, precum se vede până astăzi.

***

Se spunea despre dânsul că, oricât ar fi fost de ocupat cu grijile de tot felul în mănăstire, nu-şi lăsa niciodată pravila şi canonul călugăresc. Iar de la Utrenie, Vecernie şi Sfânta Liturghie nu lipsea în nicio zi. Ba încă cerceta pe călugări şi fraţi la chilii, la ascultare, la bolniţă, la tipografie, la trapeză. Mergea uneori să cerceteze şi pe călugării din Secu, din Sihăstria, Sihla, Pocrov, Icoana şi din celelalte schituri care erau sub povăţuirea sa. Peste tot ajungea şi pe toţi îi mângâia cu cuvintele sale pline de înţelepciune şi blândeţe.

În anul 1847, o holeră cumplită a bântuit Ţara Moldovei, secerând pe cei lipsiţi de ajutor. Atunci, mulţi se izbăveau de moarte fugind prin mănăstiri. La Mănăstirea Neamţ, stareţul Neonil a adăpostit în anul acela numeroase familii de orăşeni din Iaşi, dându-le mâncare şi chilii. Spun toţi că niciunul din călugări şi mireni n-a murit de holeră. Cum se îmbolnăvea cineva, stareţul îl trimitea să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi se vindeca.

Se mai spune despre acest mare stareţ că în anul 1846, îmbolnăvindu-se de picioare după neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu şi fiind nevoit să stea în chilie până la moarte, niciodată n-a cârtit întru inima sa. Ci de acolo, de pe patul suferinţei, se străduia să conducă obştea mănăstirii, cu toate schiturile şi metoacele sale, care număra până la 600 de călugări. Zilnic veneau la el părinţii din consiliu, egumenii, duhovnicii şi fraţii să-i ceară sfat, şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui.

De pe patul suferinţei, stareţul Neonil nu înceta a sfătui şi a învăţa pe toţi calea mântuirii, atât prin viu grai, cât şi prin scris. Căci era înzestrat de Dumnezeu cu multă putere în cuvânt. 

- Fraţilor, zicea el, nu pregetaţi a vă îndulci de mireasma cea duhovnicească ce iese din florile cele mirositoare ale raiului celui înţelegător, adică din chinurile şi durerile sfinţilor mucenici şi din ostenelile şi nevoinţele cuvioşilor părinţi. Pe acestea, Mireasa lui Hristos cea fără prihană, adică sfânta noastră maică, Biserica Răsăritului, le-a sădit şi le-a crescut prin buna-credinţă, spre a le aduce lui Hristos, Mirelui său cel adevărat, miros de bună mireasmă, pe a căror bună mirosire El foarte mult o iubeşte după cea zisă: La mireasma mirurilor Tale vom alerga (Cântarea cântărilor, 1,7)

***

Stareţul Neonil Buzilă a rânduit ca spovedania soborului să se facă zilnic, în fiecare seară, iar împărtăşirea să se facă săptămânal. De asemenea, participarea zilnică la Utrenie şi Sfânta Liturghie era obligatorie. Cei care lipseau fără pricini binecuvântate erau pedepsiţi. 

Pentru abateri mici se dădea câte o zi de post şi metanii. Iar pentru abateri mai grave, vinovatul era oprit un timp de la Sfânta Împărtăşanie sau era trimis de canon la altă mănăstire. Prin aceasta, viaţa duhovnicească şi unitatea soborului au sporit mult în Mănăstirea Neamţ, iar dezbinarea dintre fraţi a fost înlăturată.

În timpul stăreţiei sale, arhimandritul Neonil, cuprins de râvnă pentru Biserica lui Hristos şi mântuirea neamului, a zidit şi a înzestrat din venitul mănăstirii numeroase lăcaşuri de rugăciune, printre care se pot aminti: clopotniţa Mănăstirii Neamţ, cu paraclisul Buna Vestire, trapeza şi aripa de sud a incintei; biserica „Sfântul Ioan Teologul” şi gropniţa din cimitirul mănăstirii; biserica Schitului Vovidenia din apropiere; biserica satului Topoliţa-Neamţ şi biserica satului Preuteşti-Neamţ, ambele înzestrate de stareţ personal; paraclisul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” din bolniţa mănăstirii; paraclisul „Sfântul Lazăr” de la Spitalul Târgu-Neamţ; incinta Mănăstirii Secu, de două ori mistuită de foc, şi altele.

Marele stareţ, fiind foarte milostiv şi iubitor de oameni, a purtat grijă după putere şi de cei bolnavi. Astfel, a zidit în Mănăstirea Neamţ o bolniţă încăpătoare (în locul celei arse în 1841), pentru călugării bătrâni şi bolnavi din lavră, pentru cei ce se nevoiau în schiturile şi pădurile dimprejur şi chiar pentru mireni. Alături, a amenajat o farmacie şi a rânduit câţiva călugări „bolniceri” şi un medic. Iar la Târgu-Neamţ zideşte, în anul 1852, un spital mare, cu etaj, pentru 200 de bolnavi, cu paraclis la mijloc, în care slujea zilnic un duhovnic călugăr. Mai zideşte o farmacie, mare „cum nu era alta în Moldova”, cu medic plătit de mănăstire. În aceste două spitale, multe suferinţe se alinau şi toţi bolnavii primeau tratament gratuit. Spitalul şi farmacia erau întreţinute de mănăstire.

(surse: doxologia.rodoxologia.ro si doxologia.ro)

Citește alte articole despre: Arhimandritul Neonil Buzilă, Mănăstirea Neamț